ROMÂNIA CENTENARĂ – 50 de ani de dictatură, 50 de ani de tranziție

0 112

Anul acesta aniversăm o sută ca stat modern. Un secol la scara istoriei nu înseamnă mare lucru, însă pretențiile noastre sunt mari, dar nejustifcate. De ce sunt nejustificate? Pentru că din această sută de ani, jumătate a fost tranziție, iar cealaltă, dictatură!

Primele două decenii (1918-1938) a însemnat tranziția de la Vechiul Regat la România Dodoloață, la România Mare. N-a fost ușor pentru un stat care n-avea nici măcar cinci decenii de independență să se trezească peste noapte cu dublarea teritoriului și a populației. Ba mai mult, noile teritorii aveau o dezvoltare inegală, unele mai dezvoltate decât așa-zisa Patrie Mamă (Bucovina, Ardealul și Banatul), iar o alta, mai slab dezvoltată (Basarabia). Nu în ultimul rând aproape jumătate din populația acestor noi provincii erau de alte “neamuri”. În noul stat, românii aveau să devină majoritari numai într-o proporție de 75%, față de 95%, cât reprezentaseră în Vechiul Regat.

Nici nu s-au așezat bine lucrurile că în februarie 1938 Regele Carol al II-lea deschide drumul României spre dictatură. Regimul său autocrat a supraviețuit până în septembrie 1940.

După renunțarea la tron a lui Carol al II-lea se instaurează în România un alt regim autoritar, de data aceasta de sorginte fascistă, cel al Mișcării Legionare. Divergențele dintre liderul acesteia, Horia Sima și conducătorul Armatei Române, Ion Antonescu vor duce la Rebeliunea Legionară, înăbușită rapid în sânge de Mareșal. Așadar, după nici jumătate de an Mișcarea Legionară este îndepărtată de la putere, iar întreaga conducere a statului este preluată de liderul militar Ion Antonescu. Noului rege, adolescentul Mihai I, i se reduc semnificativ din atributii, rămnându-i numai cele simbolice. Țara intră în cel de al doilea Război Mondial alături de Germania nazistă condusă de Adolf Hitler. În acestă perioadă Romania și-a decimat din populația de etnie evreiască, ce reprezenta o însemnată parte a elitei sale.

La 23 August 1944, Ion Antonescu este arestat, iar România întoarce armele împotriva naziștilor, alăturându-se astfel aliaților anglo-americani și, până mai ieri, dușmanului său, Uniunea Sovietică. Conducerea țării este preluată de oamenii Moscovei în frunte cu Petru Groza; foștii comuniști ilegaliști, membrii Cominternului, îl obligă pe Rege să coabiteze cu ei. Această coabitare a durat până la alegerile din 1947, când, prin fraudă, comuniștii le “caștigă”, iar Mihai I este obligat să abdice și să părăsească țara. Modelul democrației proletare, de tip bolșevic, este instaurat și la noi.

După cei șase ani de regimuri autoritare militare, fasciste și regale, și trei ani de democrație “populară” țara noastră va experimenta alți 42 de ani de autoritarism acerb (1947-1989). În primul deceniu de comunism, denumit “Deceniul Întunecat” aproape toată elita românească reprezentată de intelectualitate, preoțime și ofițerimea armatei își găsește sfârșitul la Canal, în temnițe ori în Siberia. Ultimul lider comunist, Nicolae Ceaușescu avea să fie mai pragmatic, vânzâdu-i la bucată pe etnicii evrei și pe cei germani care au mai rămas prin țară.

La fel de brusc cum am devenit “Dodoloți”, iar apoi comunisti, în decembrie 1989 am ales să fim iarăși altceva. De aproape trei decenii ne place să credem că suntem în tranziție, însă nu prea știm exact către ce, neavând un proiect de țară nici măcar pentru un deceniu. Suntem într-o tranziție spre nicăieri. În afară de aderarea la UE și la NATO, nu ne-am propus să lăsăm nimic viitoarelor generații, exceptând datoria externă. Nu le lăsăm nicio autostradă, nicio investiție majoră, niciun sistem performant de educație ori de sănătate. Le lăsăm doar obligația de a ne plăti cu dobandă pensiile speciale.

Odată cu deschiderea granițelor România începe să-și piardă din nou elita. Peste trei milioane de romani și-au părăsit țara din 1990 până în prezent, făcându-și un viitor printre străini. Culmea ironiei, țara este condusă de aceleași personaje comunistoide, care de trei decenii își tot schimbă denumirea, însă nu și năravurile. Actualul PSD este fostul PDSR, fostul FDSN, fostul FSN, fostul PCR. Nu în ultimul rând, oamenii politici din mai toate partidele din România au deținut funcții în fostul regim totalitar.

Cei rămași în țară rătăcesc în continuare prin pustie, încercând să ajungă în țara făgăduinței, într-o “țară ca afară”. Ignorăm faptul că țările de “afară” n-au trecut prin experimente sociale precum am trecut noi. Occidentalii n-au sufletele schimonosite de-a lungul a generații întregi. Populația matură a României la nivelul anului 1989 a fost creată după modelul “Omului nou” născocit de liderul ei suprem, Nicolae Ceaușescu, în spiritul materialismului dialectic. Nevoile “omului nou” au fost doar la nivel instinctual: omul care doar mănâncă, doarme, muncește și se reproduce (prin decret, cu normă); nici vorbă de principii, valori, ori așteptări moral-spirituale.

Cu greu poți crea o societate bazată pe încredere cu o populație de “oameni noi” care s-au format și au trăit în frică. Cu greu poți crea o societate a adevărului cu niște “oameni noi” care au trăit în minciună. Cu greu poți crea o societate a respectului cu niste “oameni noi” care au cunoscut numai umilința, trădarea și delațiunea fratricidă.

Poate că este nevoie ca acel “om nou” să dispară din sufletele noastre și să facem loc acelei fiinițe superioare dornică să-și depășească condiția de animal, mereu în căutarea unui stăpân care să-l ocrotească și căruia să i se supună. Cred că anul Centenar ar trebui să fie mai degrabă un prilej de introspecție și mai puțin de bilanț. Înainte de a afla ce am făcut și ce vrem să facem cu țara trebuie să aflam cine am fost, cine suntem și ce anume vrem să fim ca popor!

Newsletter
Comentarii
Loading...

Acest website folosește cookies pentru a optimiza navigarea. Puteți opta să nu folosim cookies. AcceptăCitește mai mult