Străinu’, factorul determinant al urbanizării României

1 375

În secolul al XIX-lea, urbanismul nu presupunea nici pe departe ceea ce semnifică astăzi. Dacă, în prezent, condițiile necesare pentru ca o localitate să fie considerată urbană sunt numeroase, de la existența utilităților (electricitate, canalizare, apă curentă, gaze), până la infrastructura de transport, școlară și sanitară, în urmă cu un secol urbanismul se rezuma la prezența activităților comerciale. Comunele urbane și orașele s-au dezvoltat în jurul tărgurilor. Orașe precum Târgu Neamț, Târgu Frumos, Târgu Jiu, Târgu Lăpuș ori Târgu Ocna păstrează și astăzi în denumirea lor statutul inițial de centre negustorești.

Era, deci, firesc ca în mediul urban să se concentreze comunitățile de străini (46% din populația urbană era de formată din străini, potrivit Recensământului din 1899) , având în vedere că a face comerț presupune un anumit grad de știință de carte și, mai ales, cunoașterea limbilor străine, ceea ce nu era caracteristic populației românești. În ciuda eforturilor privind diminuarea analfabetismului, depuse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nivelul de educație din România, la sfârșitul aceluiași secol, era foarte mic. Potrivit rezultatelor Recensământului din 1899, procentul știutorilor de carte a persoanelor trecute de 7 ani era mult mai mare în rândul populației străine – 54%, față de cea românească – 20%.
Un negustor, pentru a-și diversifica oferta de produse, era nevoit să interacționeze cu alți comercianți de naționalități diferite și, ca atare, trebuia să cunoască limbi străine.

Faptul că cetățenii străini nu aveau dreptul să dețină în proprietate pământ, potrivit legilor acelor vremuri, i-a determinat să se stabilească în localitățile unde activitatea economică era comerțul. Aceștia, venind din alte state europene și fiind cunoscători de limbi străine, au demarat activități negustorești. Putem constata, fără să exagerăm, că o contribuție majoră la dezvoltarea orașelor românești au avut-o comunitățile străine, în special cea evreiască, aceasta fiind cea mai numeroasă.

Proporția străinilor stabiliți în România, la finalul secolului al XIX-lea, era, procentual, a doua din Europa, după Elveția, cu 11,56%, următoarea clasată după țara noastră fiind Danemarca, la mare distanță, cu 3,27% (sursa: INS). Aceste cifre sunt o dovadă a caracterului tolerant al poporului român. În pofida legilor discriminatorii care vizau populația evreiască, trăsătură discriminatorie prezentă, de altfel, în toată Europa secolului XIX, aceasta reușea să se stabiliească în România fără teama de a fi persecutată, așa cum se întâmpla, de exemplu, în Rusia (în mod semnificativ, termenul de pogrom vine din limba rusă și înseamnă vandalism popular îndreptat împotriva evreilor și urmat de uciderea lor în masă).

Rußland, Judenverfolgung Judenfrauen werden rückbefördert 17.7.1941

Norii negrii ai antisemitismului european a început să întunece și teritoriile românești odată cu ascensiunea la putere a forțelor naționalist-extremiste în prima jumătate a secolului XX. Din păcate, România a fost unul dintre actorii negativi ai Holocaustului înițiat de Germania nazistă.

Odată cu instaurarea comunismului în România, politica fața de străini a fost diferită însă tot reprobabilă. Sute de mii de evrei au fost vânduți statului Israel, alte sute de mii de germani au fost si ei vanduți Germaniei Federale. Minoritatea romă n-a fost recunoscută în nciciun fel, iar o parte dintre celelate minorități naționale au fost asimilate lent, dar sigur (singura minoritate care s-a încăpățânat să-și păstreze identitatea pe aceste meleaguri a fost cea maghiară). Dacă la Recensământul din 1930 trăiau în România aproape 800000 de evrei, în momentul de față mai sunt….3000 (potrivit ultimului recensământ, cel din 2011). După căderea comunismului politica față de minorități s-a aliniat normelor europene, însă răul făcut este aproape imposibil de reparat; zeci de sate întemeiate de jvabi și de sași zac în ruine împreună cu lăcașele de cult, adevărate opere de artă; zeci de mii de case așa-zise “boierești”au fost lăsate în grija foștilor robi, etnicilor romi.

Revenind la patrimoniul rezidențial lăsat moștenire de străini, poporului român; aproape toate actualele așa-zise ”Centre Vechi” ale orașelor din România au fost construite de aceștia. Nu mai spun de cartierele cu specific etnic al Bucureștiului, precum Cartierul Evreiesc ori Cartierul Armenesc care păstrează și astăzi din farmecul cosmopolit al Micului Paris de odinioară (nu mai pun la socoteală orașele din Ardeal). Lăsând la o parte, pentru câteva clipe, orgoliul specific majoritarului putem recunoaște că actualul patrimoniu arhitectural al României a fost construit, îndeosebi, cu banii și cu mintea minoritarului, a străinului.

Newsletter
Comentarii
Loading...

Acest website folosește cookies pentru a optimiza navigarea. Puteți opta să nu folosim cookies. AcceptăCitește mai mult