(VIII) Profilul unui dictator: Portretul personologic al lui Nicolae Ceauşescu

0 21

Familia/Partenerul de viață
Factorii care au influenţat personalitatea lui Nicolae Ceaușescu

Nicolae Ceauşescu a fost un produs al factorilor de influenţă interni şi externi. Modul în care au acţionat asupra dezvoltǎrii sale în condiţii socio-materiale cu totul diferite l-a marcat fundamental. Copilǎria şi tinereţea, ambele la fel de vitrege, au contribuit la dezvoltarea ambiţiei şi intuiţiei, iar maturitatea privilegiatǎ i-a modelat o personalitate pe cât de puternicǎ, pe atât de dificilǎ.

Factorii interni ce ţin de structura personalităţii au fost deja analizaţi. Aşadar, în continuare, îi voi expune pe cei externi, determinanţi în traiectoria existenţei fostului şef de stat. Familia, şcoala (sau mai degrabǎ lipsa ei), profesia, experienţa de viaţǎ, mediul, anturajul şi influenţa astrelor au contribuit atât la ascensiunea, cât şi la decǎderea sa.

Nicolae Ceauşescu s-a nǎscut într-o familie numeroasǎ de ţǎrani sǎraci, singurele lor avuţii fiind o casǎ compusǎ din douǎ camere, cu o prispǎ, unde trebuiau sǎ doarmǎ, sǎ mǎnânce şi sǎ se spele 10 copii, alǎturi de pǎrinţii lor. Fiind al treilea copil, şi neavând cu ce sǎ trǎiascǎ, este nevoit, la 11 ani, sǎ abandoneze şcoala pentru a-şi câstiga existenţa ca ucenic la un atelier de cizmǎrie din Bucureşti (oraşul în care lucra fratele cel mare).

La vârsta când copiii încǎ sunt ocrotiţi şi uneori rǎsfǎţaţi de pǎrinţi, tânǎrul Nicolae Ceauşescu este nevoit sǎ dea piept cu greutǎţile vieţii, departe de casǎ şi de afecţiunea familiei. Aceastǎ experienţǎ avea sǎ-i genereze dezechilibre afective, cu repercusiuni şi asupra activitǎţii politice.

Condiţiile de viaţǎ improprii şi lipsa locurilor de muncǎ, din perioada copilǎriei şi a tinereţii, au stat la baza celor douǎ principii de conducere, respectiv sistematizarea forţatǎ, inclusiv a satelor, şi industralizarea acceleratǎ, chiar şi fǎrǎ justificǎri economice. Apartamentul la bloc şi un loc de muncǎ într-o fabricǎ reprezentau un standard al bunǎstǎrii, ce oferea românilor posibilitatea de a-şi creşte şi educa copiii, astfel încât sǎ evite suferinţele prin care el însuşi a trecut. Era o formă inconştientă de a se elibera de traumele infantile, de a se rupe de trecut.

Politica demograficǎ, de creştere acceleratǎ a populaţiei, poate fi explicatǎ şi prin dorinţa (dealtfel, filozofia familiei ţǎrǎneşti) ca tinerii sǎ aibǎ cât mulţi fraţi, pentru a se putea sprijini unii pe ceilalţi, aşa cum el i-a sprijinit pe ai săi (pe majoritatea i-a numit în posturi de conducere ale partidului şi ale statului). De asemenea, respectul faţǎ de familiile cu mame eroine, cu peste 10 naşteri (primeau câte un automobil ARO, transport cu trenul gratuit etc.) poate fi pus pe seama sentimentelor pentru propria mamǎ (eroinǎ), pentru familia numeroasǎ, tradiţionalǎ din care provenea.

Climatul familial impropriu, lipsa sentimentului de apartenenţǎ afectivǎ din primii ani petrecuţi în Bucureşti, apoi izolarea din penitenciare, i-au dezvoltat complexul de abandon. Acest complex îi explicǎ solitudinea, frica de a nu fi abandonat sau trǎdat ţinându-l departe de relaţiile prea apropiate. Această teamǎ a generat şi lipsa de încredere în semeni, care, accentuatǎ de senzaţia de putere a funcţiei supreme în stat, i-a exacerbat comportamentul paranoic.

Privarea de afectivitate înceteazǎ în primǎvara anului 1939, când, la o demonstraţie a breslelor bucureştene, Nicolae Ceauşescu o cunoaşte pe Elena (Lenuţa) Petrescu, fiicǎ de ţǎrani mijlocaşi, mai mare cu doi ani, cu care se căsătoreşte cinci ani mai târziu. Aceasta a fost o femeie cu personalitate puternicǎ şi ambiţii revoluţionare, dar cu o pregǎtire intelectualǎ sumarǎ şi o inteligenţǎ nativǎ cu mult inferioarǎ soţului ei. Dorinţa Elenei Ceauşescu de a deţine controlul şi nevoia de siguranţǎ afectivǎ a lui Nicolae Ceauşescu explicǎ aceastǎ relaţie matrimonialǎ solidǎ, dar şi ataşamentul patologic.

Dacǎ, sentimental şi familial, Elena Ceauşescu a fost ceea ce Nicolae Ceauşescu a avut nevoie, dovadǎ fiind cei 50 de ani de cǎsnicie, politic însă, i-a netezit drumul decǎderii. Exacerbarea influenţei primei tovarǎşe asupra personalitǎţii fostului lider comunist, îndeosebi a activitǎţii politice din ultima perioadă a regimului comunist, poate fi pusǎ şi pe seama modificǎrilor endocrine. Este dovedit ştiinţific cǎ bǎrbatul şi femeia au, în funcţie de vârstă, dozaje hormonale diferite. În prima parte a vieţii, hormonii caracteristici propriului sex sunt predominanţi (progesteronul feminin şi testosteronul masculin), pentru ca, odatǎ cu intrarea femeii la menopauzǎ şi a bǎrbatului la andropauzǎ, sǎ se reducǎ semnificativ. Modificările endocrine se regăsesc şi la nivel comportamental, respectiv masculinizarea femeii prin creşterea dominanţei (a impulsivitǎţii) şi feminizarea bǎrbatului prin accentuarea submisivitǎţii (a permisivitǎţii), ceea ce, frecvent, are ca efect schimbarea rolurilor în cuplu. Aşa se pot explica ingerinţele Elenei Ceauşescu în activitatea politicǎ a soţului sǎu şi, totodatǎ, „orbirea” de care acesta a dat dovadǎ. Carenţele intelectuale şi caracteriale ale acesteia au avut o influenţă negativă şi asupra poporului român.

De remarcat, toţi copiii cuplului Ceauşescu au moştenit inteligenţa tatǎlui lor, nu însǎ şi dragostea de putere sau de recunoaştere socialǎ; primul născut, Valentin, de profesie fizician, o fire reţinutǎ şi modestǎ (singurul aflat în viaţǎ la momentul elaborării acestei analize); al doilea, Zoe, matematician, o femeie sensibilǎ şi discretǎ (decedatǎ în 2006), şi ultimul, Nicu, absolvent al facultǎţii de fizicǎ, a avut o viaţǎ personalǎ tumultuoasǎ, în special datoritǎ teribilismului tinereţii (a decedat în 1996). Singurul implicat în politicǎ a fost mezinul, ca prim-secretar de partid în judeţul Sibiu, funcţie exercitată fără a fi animat de ideologia marxist-leninistă şi a dovedi ambiţii de mărire sau comportamente autoritare, asemenea pǎrinţilor sǎi.

Familia i-a fost lui Nicolae Ceauşescu locul de refugiu, rudele apropiate fiind persoanele de încredere, iar soţia, unicul prieten cu adevǎrat devotat (chiar şi în faţa plutonului de execuţie, a avut o atitudine solidară şi chiar curajoasă, spunând: „Am luptat împreunǎ, murim împreunǎ!”).

Newsletter
Comentarii
Loading...

Acest website folosește cookies pentru a optimiza navigarea. Puteți opta să nu folosim cookies. AcceptăCitește mai mult